Silviu Ilievici
anonimii…
Ieri era pace, astăzi nu știu ce va să fie, dar lumea asta construită cu zbateri, strigăte și sânge pare prea încrâncenată și caută durerea de la începuturile noastre, ca un soi de purificare prin chin. Niciodată nu am reușit să înțeleg mecanismele sau procesele chimice ce acționează mintea unora ce-și doresc cu ardoare puterea obținută prin moarte și distrugeri. În anii ’90, când americanii i-au bombardat în delir pe sârbi, eram acasă, pe Brediceanu, dar cumva în nebunia vârstei nu mă interesa nimic din ce se întâmpla acolo sau aiurea în lume.
Dezinvoltura studenției și vizitele nesfârșite în căminul studențesc erau mai importante prin prisma trăirilor. Îndrăgosteala mă schimbase structural iar totul se desena în jurul meu doar prin iubita răpitor de frumoasă de care eram lipit până la geamăt. Dar când nu sunt eu îndrăgostit?
Căminul 21 îmi era un soi de refugiu, cu patul acela primordial, îngust, lipit de patul lui Mimi. O cameră de cămin care în forma completă era locuință pentru cinci fete. Războiul meu era mai mult legat de colegele ei de cameră ce nu se dădeau duse parcă niciodată. Uneori, ca într-o răbufnire ne căutam intimitatea sub pătura groasă. Azi nici nu vreau să mă gândesc cum se vedea din exterior mișcarea aceea browniană. Un soi de vierme caroiat ce-și ascundea zgomotele în săruturi mute și atingeri spasmodice. Dar nimic nu ne intimida dragostea și mângâierile furate , te miri pe unde, cu atâta nevoie. Nici o privire , nici un zgomot, nici măcar mirosurile. Nu știu în ce condiții locuiesc studenții de acum. Fără îndoială standardele sunt altele, dar cred cu tărie că dragostea schimbă orice perspectivă. Totuși în înghesuiala de acolo, reșoul cu luciul lui fierbinte, spre roșu, era prietenul tuturor, iar mâncarea liantul. Când intram în căminul acela cu cinci etaje mă izbeau două lucruri. Întunericul din casa scărilor și festivalul mirosurilor. Și ce putea să fie mai haios decât o voce care răscula tot coridorul.
“Haideți la 212 ca au făcut cartofi prăjiți cu maioneză!”. Ajungeam acasă cu hainele puțind a mâncare și iubire. Dar dincolo de graniță era razboi și oameni speriați ce-și pierduseră veselia. Când bombele au căzut peste cartierele de locuințe sau televiziunea națională, lumea liberă a ridicat din umeri și a decretat sec: “Sunt pagube colaterale”.
-Necazul maică, cum ar spune babele puse pe vorbă în marginea satului. Apoi au căzut bombele peste poduri și alte case și iarăși sufletele colaterale s-au pulverizat spre cerul neputinței noastre. Bubuiturile se rostogoleau peste pusta bănățeană până în curtea mică și întunecată a casei din Libertății.
Într-o bună zi, Brediceanu a devenit temporar acasă și pentru o familie de refugiați sârbi. Bărbatul slab și nu foarte înalt era mai mult o umbră a ce părea că fusese odată. Ea încă își păstra frumusețea balcanică în fața rotundă și ochii mari, ascunși în spatele dramei ce o însoțea ca un voal îndoliat. Copiii, o fetiță și un băiat, pierduseră strălucirea veselă a copilăriei. Aveau un soi de luciu gri destrămat, ce le transforma orice zâmbet într-un chin. Urcau treptele ascunși în fusta mamei în timp ce tatăl ducea trei valize mici în care înghesuiseră tot. Poate mai puțin amintirile trecutului deja înecat în tristețe. Le-am zâmbit neutru și mi-am trecut gândul spre iubire. Locuiau în două camere mici, sub acoperișul nereparat, lăsat de izbeliște după moartea neașteptată a domnului Kalman. Când ploaia spăla praful războiului purtat de vânt până la noi, apa se scurgea grăbită în strachinile și gălețile adunate de prin vecini. Erau o prezență tăcută ce prefera anonimatul în colțul lor de la etajul trei. Înfruntau condițiile precare cu resemnare.
“Măcar aici nimeni nu vrea să ne omoare”, mi-a spus într-o seară tatăl copiilor, Zoran, când întors ca de obicei după un aprofundat curs de amor, ne-am întâlnit pe trepetele largi, între etaje. “Bună seara”, mi-a spus cu accent greu. “Hei, bună seara. Ce fac copiii?” “Bine, mulțumesc. De fapt despre ei vreau să vorbesc.” “Sigur! Pot să vă ajut cu ceva?” “Te-aș ruga, dacă poți să-i fotografiezi. Te-am văzut cu aparatul…” “Sigur, înțeleg. Doar să-mi spuneți când, și facem.” “Știi, când am plecat din casa noastră în grabă, am lăsat toate fotografiile în urmă”.
Scriu asta iar la televizor teama unui dezastru ce pare aproape inevitabil se citește pe fețele ucrainienilor. Putin pare hotărât să trimită tancurile și avioanele razboiului peste ei.
“Haideti aici în fața ferestrei”, le-am spus celor mici. Băiatul m-a privit curios în timp ce sora i-a rămas în umbra părinților. Zoran le-a tradus și s-au așezat ghemuit, pe podeaua de lemn, sprijiniți de pieptul și brațele mamei, sub lumina caldă a soarelui ce construia umbre prin fonta caloriferului cu vopsea ciobită. El a ramas pe scaunul din holul lung, în fumul de țigară ce-i ascundea fața uscată. Cratița roșie cu buline albe lăsată de veghe sub spărtura cârpită din tavan, rămăsese ca un semn al neputinței în mijlocul camerei. Pentru o clipă mi-am amintit de reșoul ce ne aduna veseli în jurul lui, în camera din cămin. Am apăsat pe declanșator și momentul lor a rămas pe filmul acela alb-negru și pe retina încețoșată de imaginea deznădejdii. Mi-era imposibil să le explic emoția ce-mi scutura sufletul, aparatul de fotografiat a rămas pe masa neacoperită și am ieșit. Într-o cutie uitată pe dulap, mama strânsese jucăriile copilăriei mele. “Pentru nepoți”, spunea ea. Am șters cutia de praf și într-o pungă am îndesat ce am găsit mai bun în frigider. Nu mai știu ce le-am spus când m-am întors în fața ușii, dar țin minte ochii puștiului când i-am întins o jucărie. După două zile, Zoran mi-a mulțumit și mi-a înapoiat Zenitul. Într-o bună zi au dispărut așa cum veniseră, pe tăcute, neștiuți de nimeni, anonimii răniți ai unui alt război.
