Silviu Ilievici
Silviu Ilievici
păduchii…
Nu am avut păduchi niciodată. Nu știu de ce, dar nu s-au lipit de mine nici de-al dracului. La școală, în clasele primare, asistenta venea în clasă și sub privirile învățătoarei, o sârboaică destul de scârboasă, ne lua cefele la control. Prima oară nu am înțeles ce vor și ce caută cu atâta insistență. Abia după ce câțiva colegi au fost scoși din rând să aștepte, ca niște proscriși, un fior subțire de teamă neînțeleasă mi-a străbătut spinarea.
Până pe la 6 ani, maică-mea mă ținuse cu plete și bucle de fete,școala însă făcuse ordine iar părul scurtat de coafeza casei, Doris, m-a trecut definitiv în rândul tunșilor regulamentar. Bine, mama a plâns oricum o tură când m-a văzut fără cârlionți, pentru că odată cu părul ondulat prin care-și trecea degetele mângâindu-mă, o parte din clipele noastre de fericire tăcută au zburat. Când mi-a venit rândul și doamna în halat alb și-a înfipt degetele în părul meu aproape am paralizat de groaza gângăniilor despre care tocmai auzisem că ar putea fi descoperite. La sfârșit, după ce toți au trecut prin filtrul asistentei, am răsuflat ușurat când nu m-am regăsit în grupa celor patru sau cinci colegi lăsați în picioare, în fața tuturor, cu stigma purtătorilor de păduchi. Nu știam eu prea multe, dar țin minte și acum, cu înfiorare, rușinea și supărarea din ochii lor.
Ajuns acasă, am întrebat-o pe mama ce-s păduchii și dacă a avut.
– O singură dată, în război.
Am deschis ochii mari și cum la vremea aceea nu eram încă ochelarist, luciul privirii a îndemnat-o la povești. În satul bunicilor sărăcia în vremea războiului era o obișnuință dar lumea păstra totuși o ordine și un soi de normalitate in toată atmosfera grea. Frontul însă era departe iar pădurea ce înconjura casele împrăștiate pe dealuri, pierdea în adancurile ei zgomotele armelor. Într-o bună zi, cumva pe neașteptate, nemții au trecut în grabă prin sat, agitând găinile și câinii din spatele ulucilor, cu zgomotele roților și ale șenilelor. Soldații treceau tăcuți și prăfuiți în carele lor mari în timp ce casele vibrau cu toată suflarea satului, rămasă înmărmurită în fața invaziei. Nemții însă nu au oprit decât jos, în vale, la ieșirea din sat. Au băut apă din fântâna adâncă a bunicului și au plecat mai departe, șerpuind coloana pe drumul dintre dealuri.
După o săptămână de liniște, în urma lor, au apărut și eliberatorii. Lumea auzise deja despre faptele lor de arme, așa încât familiile și-au ascuns copiii, în special fetele mai măricele. Rușii au intrat cu zgomote și vorbe neînțelese în micul sat, dar nu au trecut grăbiți spre cei pe care-i urmăreau. S-au oprit și, ca buni tovarăși de arme, au dat iama prin curțile oamenilor, rechiziționând tot ce au găsit de mâncare. Țăranii s-au împotrivit la început, iarna se apropia cu pași repezi și fiecare îmbucătură era esențială în anii aceia. Dar nu era nimeni să-i apere ori să-i ferească de tăvălugul eliberator, așa că împotrivirea s-a destrămat la primele împușcături ale ciolovecilor. Rușii au încins focurile în mijlocul satului și, sub privirile neputincioase ale sătenilor, au înjunghiat puținele vite găsite. Pentru că bunicul era învățător în sat și avea o casă mai frumoasă, mai aranjată, comandantul a ales să stea în “camera curată” rechiziționând și camera din mijloc pentru ordonanța ce-i lustruia cizmele înalte, cât era ziua de lungă. Din prispa generoasă a casei, comandantul urmărea flăcările pornite de soldații înveseliți de vinul lăsat la vedere în pivnițele sătenilor. Au mai rămas pe poziții până când măreața armată eliberatoare a răzbit în lupta cu damigenele de vin și cu ultimul animal prins.
Dimineața i-a trezit degrabă cu o ceață grea, căzută peste întreaga așezare din care au ieșit târâind cu hârâituri colbul. În spate lor, a rămas fumul, mizeria și un oftat general de eliberare. Un singur lucru au știut să lase în urmă cu generozitate. Păduchii.A fost prima și ultima oară când în casa bunicilor au intrat rușii, iar copiii au avut păduchi…
